Sa ne intoarcem, joia, la popor

Una dintre cele mai vechi amintiri, legate de felul in care ar functiona raporturile dintre stat si cetatean, imi vine din primii ani ai copilariei. Ca multi altii, ma bucuram de zilele petrecute la tara, la bunici. Dincolo de tavaleala in glod, joaca pe maidan si raidurile prin gradina, ma fascinau discutiile celor batrani. Aveau ceva distinct, atat de diferit de discutiile pe care le auzeam, la oras, in casa parintilor. Relativul, dubitatia, logica argumentelor si constanta raportare la evidenta cotidiana din discutiile „urbane”, ale parintilor si celor care ne treceau pragul, ma plictiseau, imi pareau neinteresante. La tara, la bunici, sporovaiala acestora cu vecinii avea ceva spectaculos, o dimensiune in plus. Acolo nimic nu era inexplicabil, totul era usor si repede rezumabil si, la fel de iute, explicabil, in propozitii simple, dar atat de pline de fantezie.

Pentru batranii de la tara nu putea exista ceva de ne-explicat. Exista o ierarhie a explicatiilor de tot acoperitoare, care veneau si rezolvau orice dilema, oricat de ermetica, la prima vedere. Pe treapta cea mai de jos, in aceasta ierarhie, era:  s-a hotarat la Sfatul Popular. Explicatia asta acoperea orice taina, orice problema de interes local. Pentru chestiunile mai complicate, de anvergura, exista teza numarul doi: a dat Ceausescu decret. Asta era si cel mai frecvent invocata. Evident, explicatia, perfect satisfacatoare acolo, era frauduloasa, dar asta conta prea putin, logica aceasta functiona „la oras”, nu acolo. In fine, pentru lucrurile, putine, care depaseau chiar si zona explicabila prin invocarea lui Ceausescu, exista explicatia absoluta, definitiva, imbatabila: Dumnezeu. E drept, Dumnezeu era mult mai rar invocat decat Ceausescu.

Imi amintesc, spuneam, o astfel de discutie a batranilor. Sporovaiau, in legea lor, despre nu mai stiu care cantaret de muzica populara, care era un fel de idol in spatiul acela. Parea de notorietate – asa convenisera babele stranse sa-l vada la „Viata satului”- ca isi ucisese sotia. Si totusi, iata-l, liber, canta „la televizor”. Fireste, asta a fost urmatoare enigma supusa dezlegarii de catre sfatul babelor. Iar explicatia nici nu a zabovit prea mult, fiind rapid adoptata, printr-un deloc surprinzator consens: „l-a gratiat Ceausescu, la cererea publicului”.

Explicatia era fascinanta. O astfel de explicatia ar fi fost imposibil de gasit in casa parintilor, in cercul lor de cunostinte. „la cererea publicului”, Ceausescu… Intre Dumnezeu si Ceausescu, iata, exista un nivel intermediar, o forta de care pana si Ceausescu trebuia, chipurile, sa tina seama: publicul! Poporul carevasazica. A fost prima si singura data, pana in’89, cand m-am intalnit cu aceasta ipoteza.

Fireste ca explicatia era o aiureala, dar exista ceva acolo de care merita tinut seama: nevoia oamenilor de a se iluziona, chiar si in acel spatiu al precaritatii civice si intelectuale, ca exista o vointa a poporului care conteaza, care ar putea fi mai presus de vointa conducatorului. Mi-am amintit acest episod, peste ani, cand acelasi Ceausescu a convocat o mascarada de referendum la care, zice-se,  „poporul” era convocat sa-si dea cu parerea despre „reducerea armamentului”.

Anii au trecut, Ceausescu s-a dus, ne-am bulucit intr-o chestie pe care ne incapatanam sa o numim democratie. Ba si poporul are parte de propriul partid, construit exact pe logica telespectatorilor de „viata satului”, deveniti telespectatori de oteve. Consultarea populara ar fi trebuit sa devina o institutie importanta, esentiala. Cu toate astea, descopar in ultimii ani ca nu e deloc asa.

Referendumul, vointa populara, „cererea publicului” – din nauceala bunicilor, ar fi trebuit sa devina o institutie fundamentala a guvernarii, forma superioara de decizie in privinta chestiunilor capitale pentru viitorul natiei. In loc de asta, referendumul a devenit un fel de bazaconie ridicola, un moft, o bascalie, o smecherie de care uzeaza actualul presedinte, exclusiv, populist si ticalos, pentru a-si urni masinaria de fabricat consens, pentru a trisa in competitia electorala. Referendumul poate fi convocat sau folosit ca amenintare pentru chestiuni ne-esentiale ( iertati-ma, dar asa e!), precum numarul de parlamentari.

Nicio secunda nu s-a pus problema referendumului in chestiuni cu adevarat esentiale cum ar fi: aderarea la NATO , aderarea la UE, aderarea la spatiul Schengen (asta e o grija de care am scapat deocamdata) sau spatiul Euro. Nu s-a evocat nici macar ipoteza referendumului in cazul trimiterii de trupe pe teatre de razboi. Ori acestea chiar sunt chestiuni esentiale pentru existenta statului roman. Dar consultarea populara nu este necesara, pentru ca el, conducatorul, dumnezeul, stie mai bine.

Astazi discutam despre reorganizarea teritoriala, iar urmasul lui Ceausescu nu socoteste absolut deloc oportun sa foloseasca instrumentul numit referendum pentru a scruta si vointa populara, pe aceasta chestiune. Este, in schimb, evocata perspectiva unui nou referendum pe acelasi subiect: numarul de parlamentari. Ceausescu organiza, cum am spus, si el o mascarada de referendum, pentru a obtine consensul (formal, lipsit de autentica semnificatie) in chestiunea reducerii armamentului cu 5%, daca nu ma insel. Traian Basescu vrea reducerea numarului de parlamentari si isi organizeaza propria mascarada.

Au trecut multi ani si multe s-au schimbat. Unele lucruri sunt, insa, menite sa ramana mereu la fel. Conducatorii sunt acolo, in proximitatea lui Dumnezeu, iar gloata cuprinzatoare si majoritara a poporului, sta indobitocita si se holbeaza, nu la „Viata satului”, ci la OTV.

537 Vizualizări

Daca ti-a placut articolul, urmareste-ne pe pagina de Facebook!

ADAUGA GHIMPELE LA FAVORITE!